Mănăstirea Rohiita, între blestem şi binecuvântare

E cum se arată în titlu: blestem şi binecuvântare într-un singur loc. Puteţi afla despre primul şi vă puteţi bucura de a doua doar venind la Mănăstirea Rohiita.

Invitaţie la drum

Ca şi anul trecut, pe vremea asta, este vacanţă. Este - sau ar trebui să fie, dacă n-ar fi criza şi impozitările - momentul din an în care vrem să uităm de griji, să ne relaxăm, să ne încărcăm bateriile pentru un nou an de muncă. Mulţi dintre cei care s-au grăbit în primele luni ale anului să facă rezervări la preţuri reduse renunţă acum la banii daţi şi nu mai pleacă nicăieri. Bugetul zdrumicat de guvernanţi nu le mai permite nicio escapadă. Dar sunt destule mănăstiri unde măicuţele sau călugării nu percep nicio plată, sunt bucuroşi de oaspeţi în casa Domnului, îi primesc pe toţi cu braţele deschise. O astfel de locaţie este Mănăstirea Rohiita, situată la confluenţa dintre trei judeţe: Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Cluj. De nu ştii, biet călător, de care aparţine, aşa cum e aruncată pe dealul cu iz vechi, matriarhal.

Sus, pe deal, în rai

Am fost, cu câţiva ani în urmă, aici. La un hram, în toamnă, în octombrie. Are două şi celălalt e după Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în prima duminică. Aş spune că e un loc mirific. Vestea sfântului lăcaş s-a dus departe, şi peste fruntariile ţării. Dacă acum e mănăstire de sine stătătoare, în urmă cu 20 de ani era doar un schit care aparţinea Mănăstirii Rohia. Între zidurile acesteia din urmă a trăit şi a scris Nicolae Steinhardt, cunoscut deopotrivă ca scriitor şi călugăr. Iar acum 250 de ani, era... Atunci începe legenda.

Blestemul

Se spune că, pe la 1762, exista aici o mănăstire săracă. Atât de săracă, încât cei trei călugări care vieţuiau în ea nu aveau de nici unele şi au plecat în lume, ca să câştige o coajă de pâine. Când s-au întors, ei n-au mai găsit decât cenuşa. Totul fusese ars, devastat, pustiit, jefuit. Au fost vorbe că asta fusese opera generalului austriac Bukow, care, ca şi în cazul altor mănăstiri şi biserici, şi-a pus armata să nimicească lăcaşul ortodox. Ei au fost ajutaţi de sătenii din Boiereni, satul vecin. Călugării, supăraţi, au aruncat atunci un blestem nemaiauzit. Ca făptaşii, dar şi satul Boiereni, să ardă de şapte ori şi de şapte ori să fie sub ape. Să nu mai crească pui de stejar prin pădurile lor, până ce nu va fi construită, din cenuşa mănăstirii arse, alta în loc. Şi timpul a curs neostoit peste locurile astea. Blestemul sapă încă adânc în pliurile vieţii de la Boiereni. Ceea ce spun oamenii locului e cutremurător. Se întunecă dintr-o dată Valea Rohiitei şi, în locul mănăstirii arse se iţeşte o negură aducătoare de puhoaie nemiloase, care ia, când se năpusteşte peste sat, tot cu ea, animale, oameni, case. Mai sunt sate în vecinătate şi apele ar putea, liniştit, să o ia şi spre ele. Dar nu o iau niciodată. Caută cu disperare doar satul blestemat. Doar satul care a batjocorit o mănăstire. Se spune că, la un incendiu, o pală de foc a ocolit satul, până a ajuns în locul unde era ascunsă uşa sfântului lăcaş. Bilanţul de după blestem sună astfel: satul a fost de trei ori ars şi de două ori inundat.

Binecuvântarea

Localnicii au înţeles că blestemul are mreje adânci şi loveşte pe mai departe, dacă nu fac ceva. Au trecut, ca să-şi salveze urmaşii, pe post şi rugăciune, făcute şi ţinute cu temeinicie. Apoi au hotărât că trebuie ridicată o altă mănăstire în locul celei distruse de austrieci şi, implicit, de înaintaşii lor. Construcţia unei bisericuţe de lemn a început, sub îndrumarea preotului Emil Man, în anul 1985. Ea a fost amplasată chiar pe locul celei distruse. Sătenii din satul blestemat au muncit la ridicarea bisericii, au donat terenuri, au dat ajutor cu animalele. Astfel, Mănăstirea Rohiita, după mai bine de 200 de ani, a renăscut. Are nouă călugări, o parte din ei veniţi de la Mănăstirea Rohia - mama ei, cum ar veni - care se roagă insistent ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa către satul Boiereni. Iar sătenii speră să fie, graţie implicării lor creştineşti, îndepărtat blestemul.