O pisica sanatoasa

Pisica de casă, sau pisică domestică, este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia felinelor Felidae. Este asociată cu oamenii de peste 9500 ani[1] şi în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea. [2]. Pisica este foarte apropiată de pisică sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca şi de pisica salbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă). Există multe rase de pisici.
Domesticirea pisicii

Pisica trăieşte în strânsă legătură cu oamenii de cel puţin 3500 de ani, fiind folosite de către egipteni[4] pentru a ţine departe şoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii.
[modifică] Comportamentul pisicii
Pisică coborând de pe acoperiş


Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarităţii sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susţine că acest lucru nu se manifestă şi către partea masculină, indiferent de provenienţa genetică a acestora.
[modifică] Luptele între pisici

Câteodată pisicile care împart acelaşi mediu de viaţă pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităţilor; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este şi modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenţionare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărţite, pisicilor trebuie să li se atragă atenţia. Imediat ce s-au despărţit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendinţa de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau muşcat serios.


Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale ţesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează muşchii, încheieturile şi tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafaţă pe care să îşi ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziţiona suprafeţe de ascuţit ghearele, poziţionându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.

Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau muşca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări şi mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinţii pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înţelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubeşte o lovesc din motive necunoscute.


Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiţia cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceştia nu sunt necesari pentru că pisica îşi „sfâşie” hrana cu ajutorul muşchilor puternici ai fălcilor, apoi şi-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcţie de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.

Muşchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularităţi care conferă animalului supleţe şi o „detentă” amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat şi mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoaşei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viaţă.


Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte şi în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolaţie a corpului.


La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simţurilor sale şi la o percepţie a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbeşte despre pisici care au prezis cutremure de pământ şi alte catastrofe, explicaţia probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibraţii pe care oamenii le ignoră.
”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvenţele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de muşchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot şi distanţa de la care acesta provine.

Ochii pisicii pe intuneric

Este simţul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca şi auzul, mult mai larg : 187° (faţă de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influenţează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiţii de semiîntuneric. Contrar unei credinţe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuşi vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopţii. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acţionează ca o oglindă şi reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mişcarea la fel ca noi: se pare (deşi acest aspect este încă în discuţie) că ea nu percepe culoarea roşie şi că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mişcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară şi superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colţul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferinţă al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezenţa paraziţilor sau enterită).


Simţul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului şi are o importanţă majoră în viaţa socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminaţii nervoase olfactive, faţă de doar cinci milioane la om.


Simţul gustului este dezvoltat la pisică, totuşi mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puţin faţă de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.


De asemeni bine dezvoltat, simţul tactil permite pisicii să-şi utilizeze mustăţile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecţia variaţiilor de presiune a aerului. Tot mustăţile îi permit să simtă şi dimensiunile spaţiului traversat. Perniţele labelor sunt foarte sensibile la vibraţii, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.


Organul lui Jacobson constituie un adevărat al şaselea simţ. Asemeni câinelui şi calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-şi buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, şi care conduc către doi săculeţi cu lichid aflaţi în cavităţile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.

Prezenţa unui organ vestibular, şi el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simţul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare”.

Ea mai poate sări la înălţimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, oboseşte destul de repede.

Pisică domestică

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă şi se curăţă singură.


* Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă uşa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.
* Mieunatul sacadat

Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.

* Torsul

„Torsul”

Încă din primele zile de viaţă, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferinţă: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-şi exprima dependenţa; faţă de mamă la naştere, faţă de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viaţă.

Torsul este produs printr-o mişcare coordonată a glotei, laringelui şi a anumitor muşchi. Aceste vibraţii sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca şi la alte animale, dar mecanismul lor, ca şi utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca şi somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.


Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopţii, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experienţelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporţie de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor şi muşchilor.


Deseori, observăm la puii de pisică jocuri „de vânătoare”, dovadă că aceasta este instinctivă. Pisica are toate avantajele unui bun vânător, în afară de unul: rezistenţa la alergare. Tehnica de vânătoare folosită, în consecinţă, se bazează pe capacitatea de camuflare oferită de culoarea blănii, ca să creeze un efect de surpriză. Lipit de sol, fără nici un zgomot, animalul înaintează până foarte aproape de pradă înainte de a se face remarcat. Alegându-şi cu grijă momentul atacului, pisica se aruncă asupra victimei pentru a o imobiliza şi a o muşca de gât în general.
„Cum ajung la pradă?”

Chiar dacă sunt mari amatoare de peşte, rareori s-au văzut pisici pescuind, dat fiind că ele detestă apa (cu excepţia pisicii Van de Turcia). Peştele este foarte apreciat de pisici pentru aportul de elemente nutritive de calitate; această pradă fiind însă rară, în natură ele caută cu orice preţ resturile de peşte lăsate de urşi sau vidre. Dar în general prada pisicilor este constituită mai ales din animale mici (rozătoare, insectivore etc.), şopârle, păsări mici, sau chiar insecte.

Chiar dacă beneficiarii nu prea apreciază gestul, pisicile „oferă” deseori şoareci, păsări sau alte animale stăpânilor, depunându-le în faţa uşii sau ferestrei casei; comportamentul este întâlnit în general la pisicile care, închise în primii ani de viaţă într-un apartament, nu şi-au putut exersa instinctele vânătoreşti.

Pisicile domestice care au posibilitatea de a vâna de la o vârstă fragedă îşi devorează prada, în general, în întregime sau parţial, după poftă. Dar, indiferent de antecedente, ele se joacă mult timp cu prada, chiar moartă, înainte de a o mânca sau oferi stăpânilor. Acest comportament s-ar datora faptului că pisicile domestice nu se „maturizează” mental niciodată, ca urmare a atenţiei pe care oamenii le-o acordă dar şi a încrucişărilor obţinute, destinate a reduce caracterul lor sălbatic (chiar dacă acesta este mai puţin atenuat decât la câini).


Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuşi pisici născând la numai şapte luni).
Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară şi toamnă. În aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ şi destul de neplăcut pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă şi se tăvăleşte pe jos, miaună strident pentru a anunţa starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei îşi marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alţi masculi, slăbesc şi îşi neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.
Pisoi de circa 6 săptămâni

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei şi o imobilizează, muşcând-o de pielea gâtului. Spre sfârşitul actului, femela are tendinţa de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formaţiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanşa ovulaţia. Cu ocazia fiecărei penetraţii, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existenţa puilor de aceeaşi generaţie care pot proveni din taţi diferiţi.

Gestaţia durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum şi se înroşesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va creşte pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestaţiei, pisica va căuta afecţiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obişnui puii cu contactul uman. La şapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniştit şi izolat, potrivit pentru a naşte (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 şi 70 de zile de la concepţie), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanşarea contracţiilor, pisica va naşte primul pui, apoi urmează ceilalţi, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina naşterea. Puii se nasc protejaţi de un înveliş pe care pisica îl sfâşie şi apoi linge puiul pentru a-i stimula respiraţia, sfârşind prin a mânca placenta, care conţine elemente nutritive şi a tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naştere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obişnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depăşească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naşte orb şi surd, cântărind între 80 şi 100 de grame; după 7-10 zile de la naştere, când va deschide ochii, aceştia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica îşi va învăţa puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, îşi va petrece tot timpul cu ei şi îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educaţia progeniturii.


În funcţie de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleaşi gesturi de întreţinere din partea stăpânului.

Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretenţioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-şi blana, ele înghit perii morţi, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica şi formarea de „noduri” în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor şi în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai pretenţioasă în ce priveşte întreţinerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se cureţe zilnic botul şi ochii cu o soluţie specială.

Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morţi. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănuşă de mătase sau o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor şi a-i da astfel strălucire.

Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenţie specială. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipeşte literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte uşor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână.

În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să înlăture majoritatea perilor morţi şi să-şi lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuşi o baie se dovedeşte necesară, e necesar să se folosească un şampon special, evitând cu grijă ochii, nasul şi urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de şampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare şi scoasă din baie, pentru a nu se mai simţi „ameninţată”. Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ţine pisica lângă el, apoi o va freca uşor cu prosopul, fără a neglija nici o porţiune a corpului (ca de exemplu perniţele labelor).


Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacţiile alergice la alergeni cum ar fi saliva şi părul de pisică. Totuşi această problemă poate fi tratată prin medicamentele împotriva alergiilor şi spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea săptămânală elimină 90% din alergenii purtaţi de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări de creştere a pisicilor care nu provoacă reacţii alergice.

Pentru detalii, vezi: Pisicile în Egiptul Antic.
Scluptura egipteană aflată la Muzeul Louvre.

În mod tradiţional, istoricii au avut tendinţa să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care conţinea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât şi de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime.[5][6][7] Specimenul de pisică era mai mare şi apropiat de pisica sălbatică din Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru şi Orientul Apropiat, în Cornul abundenţei în momentul dezvoltării agriculturii.[8]


Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) şi îşi pot procura restul nutrienţilor din creierul şi intestinele şoarecilor consumaţi.