Moto: Moartea nu e decât despărţirea a două lucruri: sufletul şi corpul.

Seara se lăsa încet şi, odată cu ea, şi aerul s-a răcit aşa cum se întâmplă la munte. Mi-am pus pe umeri bluza de trening şi, mai mult din politeţe, ascultam ce spune bătrâna doamnă aşezată pe bancă, în dreapta mea. Era dornică de conversaţie, dar eu eram puţin dusă cu gândul în altă parte şi nu prea comunicativă.
La un moment dat am devenit atentă pentru că ce povestea era chiar interesant şi fascinant, totodată.
„ Unchiul Matei ştia că fiica lui nu mai are mult de trăit. Îi spuseseră medicii că zilele-i sunt numărate. Se chinuia, sărăcuţa, încerca să se ţină de viaţă, dar cu fiecare zi, cu fiecare ceas puterile-i slăbeau…
Atunci, unchiul a hotărât să-l trimită pe Manole, nepotul lui, fiul fiicei care trăgea să moară, la Iaşi. Voia să-l scutească de ceea ce avea să urmeze: durerile cumplite ale mamei, moartea, înmormântarea… Considera că la numai 11 ani era prea mic pentru un necaz aşa mare. Încă nu hotărâse ce-o să-i spună mai târziu… Pe moment voia să-l protejeze, să-l trimită departe…
Soţia lui de-a doua, cum ar veni bunica vitregă a vărului meu, l-a aşteptat pe Matei în gară. M-a luat şi pe mine cu ea. Îi plăcea să ne aibă vara la ea, la curte, şi pe Manole îl iubea de parcă ar fi fost chiar nepotul ei adevărat. Noi, copiii, ne înţelegeam bine mai ales că şi eu, şi el eram singuri la părinţi. Alergam, săream, ne jucam cu copii din vecini, ne urcam în copacii din să mâncăm fructe, n-aveam nici o grijă. Tanti Agripina era femeie de treabă şi nu ne certa niciodată când făceam vreo năzbâtie mai deocheată. Nu era acră ca alte femei care nu avuseseră copii niciodată
Îmi plăcea mult când ieşeam seara la plimbare. Vedeam doamne elegante, cu rochii lungi, strânse bine pe talie, cu pălării imense şi evantaie viu colorate, domni înalţi şi fercheşi, cu joben, monoclu şi mănuşi albe. Grădinile, parcurile, terasele erau pline ochi… Şi lăutarii, ce frumos mai cântau… Nouă, însă, cel mai mult ne plăcea să ne plimbăm cu trăsura… Ce mai, era frumos, amintiri plăcute din timpuri de mult apuse…”
„ Şi istorie pentru mine”, mi-am spus eu în gând…
Doamna s-a ridicat, şi-a pus puloverul pe umeri, preţ de câteva secunde a tăcut ca şi cum ar fi vrut să-şi adune cuvintele, să-şi cheme amintirile şi-a continuat:
„ Şi să vedeţi ce s-a întâmplat într-o seară, în una din plimbările noastre. Ca din senin, a început să bată vântul şi să împrăştie grămezile de gunoi din faţa magazinelor. Că aşa era pe atunci, patronul trebuia să lase curată strada de dinaintea magazinului lui înainte să închidă dugheana. Şi, cum s-a nimerit, nu ştiu, dar un colţ de ziar, în zborul lui, s-a lipit chiar de pieptul vărului meu. Am început amândoi să râdem şi Manole, mai iute de mână decât bunica lui, l-a luat… O privire, nici măcar curioasă, a fost suficientă ca băiatul să descopere că mama lui murise. Pe colţul acela de ziar s-a nimerit să fie poza în chenar negru a mamei lui şi câteva cuvinte de regret, cum se obişnuieşte în asemenea momente…
Manole s-a schimbat la faţă, s-a întristat, dar nu l-am văzut plângând. O fi plâns pe ascuns, sigur… Dar eu, eu nu l-am văzut…
Dimineaţă, devreme, încă nu se făcuse ziuă, am plecat toţi spre Bucureşti şi-am ajuns tocmai la timp ca să asistăm la înmormântare…
Sufletul acelei mame, îndurerată că-şi părăseşte copilul, l-a vrut lângă ea pentru ultima dată… Şi-a reuşit să-l aducă… Cu petecul acela de hârtie de ziar…”